Desigur, personajul a fost creat în 1953, de către Ian Fleming. Britanicul l-a centrat în acţiunea a 12 romane şi a alte două nuvele. După moartea scriitorului, eveniment produs în 1964, au existat alţi şase autori care au avut dreptul de a se folosi de numele celebrului agent secret. În urmă cu fix jumătate de secol, pe 5 octombrie 1962, avea loc premiera oficială a celei dintâi pelicule din seria James Bond. Dr. No a costat un milion de dolari şi a adus producătorilor de aproape 60 de ori mai mult. Însă nu filmul, şi nici actorii care l-au interpretat de-a lungul timpului pe carismaticul Bond, nu fac subiectul acestei prezentări, ci muzicile care l-au însoţit în exoticele sale aventuri.
Să pornim aşadar la drum, într-o călătorie fascinantă. Dr. No propunea două instrumentale. Cea dintâi avea să devină celebra temă muzicală, un generic care iată împlineşte acum jumătate de veac de existenţă. Pentru ca, la final, pasiunea pentru Caraibe (şi Jamaica în special) a lui Fleming să inspire tema intitulată Kingston Calypso.
Specialiştii afirmă că Monty Norman, compozitorul temei principale, s-ar fi inspirat din acest imn orfeic închinat lui Dionisos, din al doilea secol de după Hristos. Matt Monro avea 33 de ani şi era deja un nume consacrat pe scena muzicală britanică, atunci când a fost solicitat să interpreteze partitura vocală din From Russia with Love, apărut un an mai târziu.
În 1964, galeza Shirley Bassey apărea pentru prima dată pe genericul unui film din seria Bond. Din acel an, melodiile începeau să conteze ca entităţi separate. Erau lansate pe single şi urcau în topul britanic. Acolo unde Goldfinger s-a oprit pe locul 21. Ciudat, din moment ce melodia a avut mai mult succes dincolo de Atlantic, unde a ajuns până pe 8.
Mi-a atras atenţia unul dintre comentarii: “nu e nevoie să te îmbraci (dezbraci, aş completa eu) ca o prostituată, cum fac Lady Gaga sau Madonna, pentru a fi sexy. Însă hai să mergem mai departe. Anul următor, solistul vocal era ales tot din Ţara Galilor. Tom Jones era invitat să interpreteze Thunderball.
Single-ul n-a avut comportarea aşteptată, de nicio parte a Atlanticului: doar 35 în Marea Britanie şi doar 25 în Statele Unite. Îl avea pe vino-ncoa’, avea şi un tată celebru şi se făcuse deja remarcată în Statele Unite. Nancy Sinatra a rămas fata care a trăit doar de două ori. Se îmbunătăţea situaţia single-urilor lansate din coloana sonoră. You Only Live Twice a urcat pe 11 în topul britanic şi a ajuns până pe 44 în cel american. Cine ce să mai înţeleagă? Galezii aveau mai mult succes în Statele Unite, iar o americancă era mai bine cotată în Marea Britanie 
On Her Majesty’s Secret Service (1969) venea cu o temă instrumentală, eveniment unic în istoria post-From Russia with Love. Dar includea, ca temă secundară, una din preferatele mele din toate timpurile, We Have All the Time in the World, o compoziţie John Barry şi Hal David, interpretată de inegalabilul Louis Armstrong.
Anii ’70 debutau în forţă. Era rechemată Shirley Bassey, pentru a interpreta Diamonds Are Forever. Una din cele mai cunoscute teme ale seriei nu s-a bucurat însă de succes în topuri, la vremea sa: 38 în Marea Britanie şi 57 în Statele Unite.
A urmat însă primul single care a ajuns în top 10. De ambele părţi ale Atlanticului. The Beatles se despărţiseră de trei ani de zile, atunci când producătorii filmului au venit şi i-au solicitat lui Paul McCartney să compună piesa principală pentru Live and Let Die. Produsă de George Martin, melodia a ajuns până pe locul 7 în topul de acasă şi până pe 2 în cel din Statele Unite.
Era totodată prima peliculă care-l aducea în rolul principal pe Roger Moore, după ce greul fusese dus la început de excepţionalul Sean Connery. Peste alţi doi ani, Lulu ieşea la rampă, cu The Man with the Golden Gun. Fără succes comercial, în clasamentele muzicale.
Greu de crezut, însă s-a întâmplat. După patru ani, Nobody Does It Better avea aceleaşi performanţe în principalele două topuri din lume, ca Live and Let Die. Locul 7 în Marea Britanie şi 2 în Statele Unite. Pentru Carly Simon. De notat că titlul filmului – The Spy Who Loved Me – se regăseşte în versurile melodiei. Sinergetic, nu?
Deceniul se încheia în acelaşi mod în care începuse. Cu Shirley Bassey. Iniţial, producătorii se gândiseră să încredinţeze melodia din Moonraker lui Johnny Mathis, însă cum acesta nu a avut cum să se coordoneze cu aceştia, piesa a revenit aceleiaşi interprete.
Zic c-au fost suficiente melodii, cât pentru o emisiune bine calibrată şi încă neplictisitoare. Promit să revin cu partea a doua a acestui cvasi documentar. De ce nu la aniversarea a 100 de ani de la lansarea primului Bond. James Bond