1961 Lovitura de stat militară de la Damasc încheia scurta existenţă a Republicii Arabe Unite. Întemeiată cu trei ani mai devreme, din dorinţa preşedintelui egiptean Gamal Abdel Nasser de a împiedica accesul comuniştilor la putere în Siria, formaţiunea statală fusese întâmpinată cu reticenţă în spaţiul din Orientul Mijlociu. Apariţia acesteia a fost văzută ca o ameninţare la adresa Iordaniei. Siria era locul unde se strânseseră adversarii regelui Hussein. Statutul Egiptului, de putere care se opune intervenţiei occidentale în regiune şi, implicit, relaţiei strânse dintre britanici şi monarhiile iordaniană şi irakiană, n-a făcut decât să tensioneze şi mai mult situaţia. Răspunsul lui Hussein a fost de a-i propune vărului său, regelui Faisal al II-lea al Irakului, o uniune între cele două regate haşemite, pentru contracararea influenţei nou-apărutei Republici Arabe Unite.

Înfiinţată pe 14 februarie 1958, Federaţia Arabă a avut o existenţă şi mai scurtă. Pe 14 iulie, ofiţeri ai armatei irakiene au dat o lovitură de stat şi au abolit monarhia. Nasser a recunoscut imediat noua formaţiune statală, iar Irakul a intenţionat să se alăture Republicii Arabe Unite. Nu s-a întâmplat însă astfel. A doua zi, mai multe detaşamente de puşcaşi marini americani şi trupe speciale ale forţelor armate britanice au aterizat în Liban şi Iordania, pentru a proteja ţările respective de căderea în mâinile unor regimuri pro-Nasser.

În ciuda dificultăţilor economice inerente unei astfel de uniuni arabe, ceea ce a dus la destrămarea sa a fost incapacitatea lui Nasser de a găsi un sistem politic capabil să guverneze în noile condiţii. Date fiind principiile socialiste după care conducea Egiptul, partidul Ba’ath ar fi reprezentat un aliat normal, însă Nasser a ezitat în a împărţi puterea. Deşi Abdel Hakim Amer a permis într-o oarecare măsură liberalizarea economiei, pentru a uşura povara oamenilor de afaceri sirieni, decizia de a truca alegerile în favoarea Uniunii Naţionale, partidul care înlocuise Ba’ath, cu ajutorul colonelului Abdul Hamid Sarraj – un militar sirian simpatizant al lui Nasser, i-a înfuriat pe conducătorii Ba’ath, care s-au văzut cu doar cinci procente din locuri în comitetele de conducere. Asta în timp ce partidele tradiţionale, mai conservatoare, au “câştigat” o majoritate semnificativă. Sarraj a fost numit preşedinte al Uniunii Naţionale în Siria, iar în primăvara lui 1960 l-a înlocuit pe Amer în fruntea Consiliului Executiv sirian. Sarraj a instaurat o guvernare a forţei represive, cu ajutorul serviciilor de securitate, pentru a suprima orice opoziţie la adresa regimului.

Creşterea ponderii sectorului public a fost însoţită de o politică de centralizare intensivă. Nasser a desfiinţat guvernele regionale, preferând o singură autoritate centrală, care opera la Damasc, în perioada februarie – mai, şi la Cairo, în restul anului. Parte componentă a acestui plan, Sarraj a fost adus la Cairo, acolo unde nu a mai avut puterea de acasă. Pe 15 septembrie 1961, Sarraj s-a întors în Siria şi pe 26 şi-a prezentat demisia din funcţie. Rămas fără un aliat apropiat care să supravegheze Siria, Nasser nu a avut cunoştinţă de nemulţumirile tot mai mari din sânul armatei.

Pe 28 septembrie, un grup de ofiţeri a produs lovitura de stat şi a declarat independenţa Siriei faţă de RAU. Deşi liderii mişcării erau dispuşi să renegocieze termenii uniunii, în aşa fel încât Siria să se afle pe picior de egalitate cu Egiptul, Nasser a refuzat compromisul. Iniţial, a intenţionat să trimită trupe pentru a doborî noul regim, însă a renunţat, atunci când a aflat că ultimii săi aliaţi din Siria fuseseră înfrânţi. În discursurile care au urmat loviturii de stat, Nasser a declarat că nu va renunţa niciodată la ideea formării unei uniuni a ţărilor arabe. Nu a mai fost însă cazul.

vezi şi povestea Barajului de la Aswan

Tot pe 28 septembrie 1961, Billy Fury urca pe locul 6 în topul britanic, cu acest tango clasic. Săptămâna următoare, Jealousy avea să se oprească pe locul 2, cea mai înaltă poziţie atinsă în Marea Britanie.

Fury se îndepărta de imaginea de rocker rebel pe care şi-o făcuse în anii ’50 şi declara într-un interviu acordat revistei New Musical Express:

“Îmi doresc ca lumea să-şi amintească de mine pur şi simplu ca de un cântăreţ, nu ca de un cântăreţ de rock and roll. M-am maturizat şi vreau să-mi lărgesc orizonturile. Voi continua să cânt melodii rock, însă apariţiile mele scenice nu vor mai fi la fel de zbuciumate.”