La anişorii pe care i-am adunat, evident că am avut parte şi de experienţe cutremurate. Mi-l amintesc pe cel din martie 1977. Eram uşor adormit, am vrut să apuc spre ieşirea din casă, dar, brusc, uşa de la sufragerie care dădea înspre hol şi-a schimbat poziţia şi am tras un cap sănătos în tocul ei. N-a fost cine ştie ce, fiindcă am rămas conştient. Mic, dar în deplinătatea facultăţilor mentale.
Mi-l amintesc şi pe cel din vara lui 1986. Tocmai se încheiase filmul de la bîlgarska televizia, de la Studio X. E, de astă-dată m-a prins direct pe hol. Şi eram şi ceva mai măricel şi mai sprinten şi mai bine orientat în teren. Aşa că, mintenaş, am tulit-o pe scări în jos şi m-am oprit fix în faţa blocului. La miezul nopţii. Mă uitam în sus şi îl aşteptam să cadă pe mine. Nu s-a întâmplat.
A mai fost o experienţă interesantă pe la începutul anilor ’90. De data asta m-a prins chiar pe stradă. Era spre miezul zilei şi a fost tare interesant să auzi un scârţâit din străfunduri şi să simţi copacii mişcându-şi frunzele ca şi cum ar fi fost scuturate de o rafală de vânt. Fără să simţi şi vântul. Straniu, nu-i aşa?
Şi ajungem mai spre zilele noastre. Ultimele două experienţe cutremurate m-au prins pe post. În comentariu. Era miercuri seara şi mă delectam cu golf. Joc liniştit. Puls redus. Dintr-odată, văd cum bârnele din studio încep să danseze într-un ritm şi după nişte forme doar de ele ştiute. Asta chiar a fost o experienţă neplăcută. Să te afli într-un pod de casă veche şi să simţi cum toate scârţâie în jur. Mai mult, să simţi şi o uşoară scufundare, cu tot cu podea. Ca un elastic. Prima reacţie a fost să anunţ pe post, completat cu o sudalmă: “Băga-mi-aş (ceva, îl las pe cititor să aleagă), e cutremur!” Atât am vrut să spun. M-am abţinut. Am apăsat butonul roşu, adică am oprit microfonul, mi-am dat jos căştile şi le-am pus pe masă, regulamentar, cu microfonul în sus. M-am ridicat şi am ieşit în uşa studioului. Până jos era cale lungă şi moarte sigură, dacă ar mai fi fost ceva serios. Aşa că m-am mulţumit cu durerea de şale cauzată de secreţia de adrenalină a suprarenalelor, am stat vreo 3-4 minute, după care am reluat comentariul.
Şi acum ajungem la zilele noastre. La ziua de ieri. Comentam caiac-canoe, în studioul 2 de astă-dată. Mişcarea asta a fost una tare învăluitoare. Obsedat de lumea mai tânără decât mine despre care aud că se duce prematur până pe dincolo, având probabil în subconştient şi trauma parcurgerii mai multor cabinete medicale la vizita pentru reînnoirea permisului de conducere, mi-am zis: “Gata, asta e! Aşa lin vine accidentul vascular cerebral”. Fiindcă nu a fost nimic zgâlţâitor, ci doar o unduire resimţită la nivelul otolitelor. Dar nu am perceput-o nicio clipă ca pe un cutremur.
Cum va fi data viitoare? Să închei într-o notă optimistă şi să spun că sper să pot intra din nou pe această pagină, pentru a completa povestea. Deocamdată hai alegeri cu bine, într-o încă o duminică a orbului!