A fost odată ca niciodată un elev care, asemenea majorităţii colegilor săi, scria foarte urât. Făcuseră cu toţii caligrafie în ciclul primar, dar, neplăcându-le scrisul de mână, sau poate în graba de a scrie totul dintr-odată, uitaseră să mai scrie aşa cum fuseseră învăţaţi prin clasa a doua.

Povestea ne duce printr-a cincea, când la ora de română vine o doamnă frumoasă, impozantă, mirosind a parfumuri franţuzeşti şi purtând gulere din blană de blană. Cei 27 de elevi şi eleve din clasă sunt luaţi prin surprindere. Nu mai văzuseră o profesoară atât de interesantă. Articula cuvintele rotund, cu grijă, inteligibil. Făcea clasa în două viteze. Îi obliga pe cei şase-şapte pe care îi văzuse mai răsăriţi şi mai citiţi să-şi scrie singuri comentariile. Pe care le citea şi aprecia şi comenta şi recomanda fără excepţie. Celorlalţi avea grijă să le dicteze comentariile pentru ca totul să fie aşa cum trebuie la examenele de sfârşit de treaptă şi să prindă locul aşteptat la liceul dorit.

Dar doamna Irina Cocieru mai avea o metodă. Pentru doritori. Neobligatorie. Motivaţională. Pe lângă caietul de notiţe şi cel de curat, mai trebuia să avem încă unul. Caietul de copieri zilnice. În care trebuia să scriem de mână, cât mai frumos cu putinţă, un minimum de trei rânduri pe zi, cu data scrisă deasupra. Nu aveai voie să scrii în avans. Adicătelea, nu puteai să stai lunea şi să scrii câte trei rânduri pentru toate zilele din restul săptămânii. În cazul în care te găsea cu caietul de copieri la zi, îţi punea un zece în catalog. Nu mai mult de unul pe trimestru. Motivaţional.

Acum, la mai bine de 40 de ani de la acele întâmplări definitorii pentru existenţa-mi, am revenit la obiceiurile de pe vremuri. Am regăsit plăcerea scrisului de mână. Şi, asemenea tuturor lucrurilor delicioase, acestea trebuie ţinute în flacoane mici. Esenţiale. De câte trei rânduri pe zi.