1973 Un jaf al unei bănci din centrul Capitalei Suediei, urmat de luare de ostatici, avea să intre în analele criminalisticii, drept cauză a Sindromului Stockholm. Jan-Erik “Janne” Olsson, un infractor care-şi ispăşea condamnarea la închisoare şi aflat în permisie, intra la această dată în sediul Kreditbanken (actualmente preluată de Nordea) şi încerca să jefuiască banca. Poliţia a fost chemată imediat. Doi dintre poliţişti au intrat în clădire, Olsson a deschis focul, l-a rănit pe unul dintre ei, iar pe celălalt l-a pus să se aşeze pe un scaun şi să cânte o melodie, ceva. După care, a luat patru ostatici. A cerut să fie adus prietenul său, Clark Olofsson, cu suma de trei milioane de coroane (echivalentul a aproape trei sferturi de milion de dolari, la acea dată), cu două pistoale, cu veste anti-glonţ, cu căşti şi cu o maşină rapidă. Olofsson era şi el un infractor condamnat în mai multe rânduri pentru faptele sale.

Una dintre ostatice, Kristin Enmark, a declarat că s-a simţit în siguranţă alături de cei doi infractori şi că s-a temut mai degrabă de acţiunile nesăbuite ale poliţiei. În cele din urmă, după vreo cinci zile, în care s-a ajuns să se telefoneze inclusiv la primul ministru Olof Palme, cei doi au fost prinşi, iar situaţia s-a lămurit fără victime. Olsson şi Olofsson au fost acuzaţi şi condamnaţi. Primul, la 10 ani de închisoare, răstimp în care a primit zeci de scrisori de la admiratoare, ba chiar s-a logodit cu una dintre acestea. Din 1996, Olsson locuieşte în nordul Thailandei, împreună cu soţia sa thailandeză şi cu fiul lor. În 2009, a publicat romanul autobiografic Stockholms-syndromet.

Iniţial condamnat la şase ani şi jumătate de închisoare, Olofsson a fost achitat la apel, după ce a susţinut în permanenţă că a acceptat să fie complicele acestuia, doar pentru ca situaţia să nu degenereze în violenţă. Unii dintre ostatici au venit şi au depus mărturie în favoarea sa, spunând că s-au temut mai degrabă pentru tergiversările poliţiei sau pentru acţiunile iraţionale ale oamenilor legii, decât de celor care-i luaseră ca prizonieri. De aici, Sindromul Stockholm – situaţia în care ostaticii simpatizează cu cei care le-au răpit libertatea, pentru a solicita anumite drepturi sau favoruri.

Tot atunci, Barry Blue dădea lovitura cu single-ul său de debut. Dancing on a Saturday Night urca pe locul 4 şi avea să se oprească pe 2, poziţie pe care a staţionat timp de două săptămâni, la începutul lui septembrie 1973. Au urmat alte două hit-uri cu care a ajuns în Top 20, până în primăvara anului următor, după care a trecut în spatele scenei, în calitate de compozitor prolific sau ca producător al unor grupuri feminine, ca Bananarama sau Toto Coelo.