Nu v-am spus fiindcă n-am considerat de cuviinţă să mă apuc de confidenţe prin ăst loc public. Dar de câteva (aproape zeci de) luni am lăsat maşina în parcare. Motivele sunt diverse şi nu constituie subiectul monologului. Tot în astă paranteză mai spun că îmi e mult mai bine aşa. Atunci când închid însă paranteza, abia atunci vine faza interesantă. Fiindcă seara, când ies la margine de Grădină Botanică şi-mi încarc doi-trei piepţi cu aer proaspăt, abia atunci simt lipsa libertăţii de mişcare pe care ţi-o conferă o maşină. Cu care poţi ajunge în locuri nebătute de bizonul urban. Locuri unde betoanele nu se încing, fiindcă nu există. Şi unde vezi spaţii largi cât toată întinderea cuprinsă cu ochii. Aceasta este marea durere provocată de lipsa maşinii. Restul, cumpărături cărate per pedes şi mers cu mijloacele de transport în comun, nu sunt decât întoarceri la o viaţă deja cunoscută.

Trăgând însă linie şi adunând, socotind toate bubele pe care trebuie să ţi le produci cu masochism pentru a trage o gură de aer proaspăt şi de a fugi de imparicopitate, cu maşina din dotare, rămân la scăderea conform căreia decizia mea este cea corectă. Păcat că CFR-ul este genul de companie care ştie doar să te ducă din Bucureşti, nu şi când să te aducă înapoi. Altfel totul ar fi fost perfect.