Mi-o amintesc foarte bine. O zi de septembrie. Blândă. Curată. Anno domini 1987. Am plecat din cartier, cu lada din lemn, vajnic înşfăcată, înspre Gara de Nord. Straniu sentiment. De libertate constrânsă. Pe ordinul de încorporare era trecută destinaţia. Beiuş. Dar eu mă îndreptam înspre Cincu, oriunde ar fi fost asta. Ştiam că e cam la jumătatea drumului. Mai ştiam că trebuie să cobor din tren la Voila. Studiasem harta. Altă denumire ciudată, venită parcă din manualul de franceză.
Am făcut vreo oră până la gară. Memoria îmi spune că am luat tramvaiul. Vestitul, circularul 26. De la Piaţa Sudului, târâş-grăpiş, până la Gara de Nord. Preţ de o oră, ziceam. Şi noaptea mirosea a toamnă. Ajuns în gară, cu un ceas înainte de miezul nopţii, au urmat vreo două-trei ore de aşteptare. În sala de la clasa a doua. Infectă. Înţesată.
Drum de noapte, cu trenul. Personal. Aventură de patru ore, doar până la Braşov. Urcă oameni, cu ochii cârpiţi de somn. Mirosind a săpun de casă. Rareori a deodorant Farmec. Femei tăcute. Umbre de femei. Valea Prahovei, ca un clipocit. Te duc, te-aduc. Cu osii scrâşnind şi muşcând din fierul ferat. Navetişti.
Drumul se deschide. La fel şi noaptea. Se luminează înspre zi. Trecuse de ora 8 dimineaţa, când am coborât în gara Voila. Fără grabă. Soare. Cu dinţi. Undeva, nu foarte departe, simţiţi prin frig, Munţii Făgăraş. Şi mai aproape, furişat printre sălcii, Oltul. Curgând lin şi lat. Tacticos, pun de masă. Bună şi lada asta la ceva. Merinde îmbelşugate. Un pui prăjit. Chec de casă. Cu cacao veritabilă. Made in China.
Odată pusă burta la cale, hai să vedem ce-i cu Cincu ăsta. Pe unde o fi. Cu ce s-o mânca. Autostopist, pentru prima dată în viaţă. Evident, orice şofer de rabă, angajat la balastieră, când te vede cu lada de răcan, cunoaşte destinaţia. Întreabă. Se convinge. Şi mă duce cale de vreo 15 km. Prin Cincşor. Omul mă lasă chiar în faţa unităţii. El merge mai departe, spre Merghindeal. Iar eu deschid poarta verde, spre aventură. AMR 485.
Frumos..