Nelson Mandela este încă un exemplu că învingătorii iau totul. Bine, n-ar fi fost ei învingători dacă n-ar fi existat alţii care să-i dorească astfel. Păpuşarii. Evenimentul era aşteptat de mai mult timp. Decesul îi fusese anunţat de cu ceva vreme în urmă. Inevitabilul s-a întâmplat. Prilej pentru a privi şi adula încă o dată biografia romanţată a personajului născut într-o familie regală a unui trib sud-african. Fiindcă suntem setaţi pentru a vedea suprafaţa. E prea complicat şi prea neplăcut să ne afundăm în subteranele fetide ale Istoriei. Consumă prea mulţi neuroni. Este Mandela un erou mai vrednic decât un Ghandi? Sau decât un Castro? Ce i-a lipsit lui Corneliu Coposu pentru a fi eroul neamului românesc?
L-aş fi întrebat pe marele conducător de la sudul fusului nostru orar dacă i-a priit materialismul dialectic. Sau cum ar fi fost dacă ar fi făcut 27 de ani naveta între Sighet şi Aiud, cu puţină reeducare la Piteşti şi ceva lecţii de viaţă din partea tovarăşului Vişinescu de la Râmnicu Sărat. Sau dacă visul său de egalitate între rase i s-a îndeplinit, acum, într-o ţară unde se semnalează tot mai multe abuzuri comise de guvernanţii de culoare împotriva supuşilor albi. În fond, Istoria se repetă. Dar nu ştiu cum naiba reuşeşte s-o facă doar prin greşeli. Şi tot ea este scrisă de învingători. La moarte, ei sunt frumos îmbălsămaţi, puşi în manuale şi clasificaţi după interese. Căutaţi-l pe păpuşar. Mandela, rest in peace! I rest my case.