Se făcea că eram prin prima jumătate a lui 1989. Tocmai ce liberasem din armată şi îmi luasem în primire postul de calculator devize la Institutul de Cercetări Electronice. La laboratorul 8. Misiunea mea dintru începuturile aratului pe câmpia muncii – fusesem încadrat cu 1.800 de lei salariul de bază, ceeea ce era o sumă mai mult decât frumuşică pentru o perioadă în care locuiam cu mama şi ea acoperea toate cheltuielile casei – consta a în plimba hârtii de la un laborator la altul şi de la Institut prin întreprinderile de profil de prin platforma Pipera sau de prin locuri şi mai îndepărtate din Bucureşti. Acum, pentru a spune adevărul până la capăt, hârtiile nu erau doar duse la plimbare, ci trebuiau întoarse cu semnătura destinatarului.
La un moment dat, sunt anunţat că fac parte dintr-o comisie de inventariere. Şi aşa ajung la doamna Georgiana (sper ca amintirea afectivă să nu mă fi făcut să-i improvizez acum prenumele). Era secretara directorului adjunct al Institutului, Radu Nanu. Un tip scund şi bine făcut, sărit de 50 de ani, şi milităros. Aflasem că jucase în naţionala de rugby a României şi aşa ajunsese să calce iarba din templul de pe Twickenham. Fost component al CSA – Clubul Armatei – nu s-a întins la vorbe cu mine, un puşti de 21 de ani, care îl privea ca pe un idol, după ce ascultasem la BBC World Service atâtea transmisiuni live de pe arena londoneză, din Turneul Celor Cinci Naţiuni.
Revenind la oile noastre, că de divagaţii e plină lumea… Mi-am dat repede seama ce însemna că fac parte din acea comisie de inventariere. Pe lângă postul de secretară a directorului adjung, Georgiana avea în gestiune şi nişte componente electronice foarte scumpe, pe care le elibera cercetătorilor din diversele laboratoare ale instituţiei, pentru ca aceştia să-şi îndeplinească proiectele. Iar eu trebuia să număr împreună cu ea toate acele diode şi condensatoare şi tranzistori şi potenţiometre şi mai ştiu eu ce mai erau pe acolo.
Dar nici acesta nu este subiectul intervenţiei mele de aici. Biroul Georgianei, secretariatul directorului adjunct, intrase în prealabil pe mâinile unor astfel de cercetători. Care îl amenajaseră într-un fel de cameră de audiţie. Cu o sonorizare impecabilă. Cu deckuri dedicate. Adică acele casetofoane care aveau nevoie de amplificare şi de boxe pentru a da un sunet fabulos. Şi unde mai pui că gestionara mea avea şi o casetă originală, cu hituri de la începuturile anilor 1960, din perioada americană de dinaintea invaziei britanice. Un Chubby Checker, un Del Shannon, un Neil Sedaka… Prima dată când au pornit şi şi-au dat mâna toate aparatele acelea, deckul şi amplificarea pe lămpi, boxele încastrate, cu sunetul acela cald şi învăluitor, datorat pereţilor izolaţi fonic, am rămas cu gura căscată. Pentru a auzi şi mai bine.
Georgiana a fost de treabă şi mi-a împrumutat şi mie caseta cu pricina, pentru a o înregistra de pe casetofonul meu mono pe magnetofonul meu Mayak. Ambele de producţie sovietică, făcute să ţină şi să se audă bine şi sănătos. Fără panaşul şi căldura din acea încăpere minunată, în care am trăit unul din momentele wow ale vieţii mele. Cine şi-ar fi imaginat că peste mai puţin de doi ani urma să ajung chiar eu să pun muzicile cu pricina pe 68,7 MHz, în bandă estică, la Radio Contact?
În imagine este Gabi Dobroiu, realizând un program de animaţie în acea estate italiana, adicătelea în vara lui 1990, din studioul aflat încă în Institutul de Arhitectură de la Universitate. Aventura mea avea să înceapă în toamnă, în noul sediu, cel binecunoscut, de la etajul 12 al blocului lamă de pe Splaiul Independenţei, de lângă ICECHIM. Dar aceea este o cu totul altă poveste. Sau mai multe poveşti. Vreme să fie, că de depănat, le-om depăna agale.