1964 Jean-Paul Sartre primea Premiul Nobel pentru literatură, însă avea să refuze onorurile. Pe atunci în vârstă de 59 de ani, scriitorul francez cu origini alsaciene, filosof existenţialist, dramaturg, romancier, scenarist de film, activist politic cu orientare de stânga, biograf şi critic literar, concluziona că literatura funcţiona asemeni unui înlocuitor burghez pentru activismul mondial. A doua zi, avea să devină primul laureat al prestigioasei distincţii care renunţă din proprie iniţiativă la aceasta. La fel se întâmplase şi cu aproape 20 de ani mai devreme, când fusese propus pentru Legiunea de onoare.

Premiul a fost anunţat pe 22 octombrie. Cu o săptămână înainte, Sartre trimisese o scrisoare Institutului Nobel, solicitând scoaterea sa de pe lista nominalizărilor. În acea misivă, francezul avertiza că nu va accepta premiul, dacă îi va fi acordat, însă scrisoarea cu pricina rămăsese necitită. A doua zi, pe 23 octombrie, Le Figaro publica o declaraţie a scriitorului, în care Sartre explica motivele refuzului său.

Declara că nu doreşte să fie “transformat” de o asemenea distincţie şi că nu doreşte să ajungă de partea vreuneia dintre părţile aflate în plin conflict cultural – Estul şi Vestul, acceptând un premiu acordat de o instituţie culturală a Occidentului. După ce a primit premiul, Sartre a încercat să fugă de jurnalişti, ascunzându-se în casa surorii lui Simone, Hélène de Beauvoir, din Goxwiller, Alsacia.

Deşi numele său reprezenta o adevărată instituţie (aşa cum a fost cazul “existenţialismului”, în perioada atât de agitaţilor ani ’60), Sartre a rămas un om simplu, cu puţine proprietăţi, decis în toate cauzele adoptate, până la sfârşitul vieţii. Este cazul grevelor din mai 1968 de la Paris. În acea vară, a fost arestat pentru răzvrătire civilă. Preşedinţele Charles de Gaulle a intervenit personal şi l-a amnistiat, lansând celebrul comentariu  “Nu ai cum să-l arestezi pe Voltaire.” Sartre a murit în aprilie 1980, la Paris, la vârsta de 74 de ani.