Recunosc, am trăit prea puţin impresionat actualitatea din îndepărtata ţară africană, la jumătatea anilor ’90. Abia peste câţiva ani, când am citit cartea canadianului Gil Courtemanche, abia atunci mi-am dat seama ce s-a întâmplat în acea ţară uitată de lume. Sau transformată în experiment de abator (laborator ar avea o conotaţie prea ştiinţifică pentru grozăviile petrecute acolo).

Peste alţi câţiva ani, cartea a fost ecranizată şi aşa a apărut filmul lui Robert Favreau. Astăzi, la jumătate de secol de când ţara din centrul Africii şi-a obţinut independenţa, poate c-ar fi bine să ne amintim de moştenirea lăsată de coloniştii belgieni, care au făcut discriminarea rasială între cele două comunităţi principale ale ţării – hutu şi tutsi. Rezultatul a constat în mai multe masacre întreprinse de populaţia hutu (majoritară) asupra celei tutsi, care beneficiase de înlesniri ale accesului la educaţie şi, implicit, la posturile de conducere. Cert este că în 1994, extremiştii hutu au ucis între 500.000 şi un milion de tutsi şi hutu moderaţi. Adică aproape de cota stabilită de Friedrich Engels, de 10-15%, în privinţa luptei de clasă. Normele rămân valabile şi în cazul luptei de rasă