Acestea erau muzicile. Audiţie cu bine!

July 17th 1965 by Alexandru Gheorghiaş on Mixcloud

În iulie 1965, se împlinea un an de la dispariţia lui Jim Reeves. Aflat la manşa unui avion privat. O furtună produsă deasupra statului Tennessee şi marele solist vocal de country music intra în legendă. În topul britanic, This World Is Not My Home nu făcea decât să amintească încă odată de vocea caldă a texanului. Nu mai contează faptul că single-ul lansat la casa de discuri RCA nu a ajuns mai departe de locul 22. Peste un an, Jim avea să urce pentru prima (şi ultima) dată pe cea mai înaltă poziţie a topului din Arhipelag.

Rare sunt piesele care se remarcă încă de la primele acorduri. De bas, în cazul de faţă. The Animals înregistrau această compoziţie semnată de Barry Mann şi Cynthia Weil, devenită în scurt timp un adevărat imn de ambele părţi ale Atlanticului.

Titlul We Gotta Get Out of This Place era cu atât mai semnificativ în Statele Unite, implicate din ce în ce mai mai mult în Războiul din Vietnam. Iniţial, melodia trebuia să ajungă în repertoriul lui The Walker Brothers. Managerul Allen Klein a ascultat demo-ul interpretat la pian de Mann şi i l-a oferit lui Mickey Most, impresarul grupului din Newcastle. În mintea celor cinci băieţi de mineri, versurile făceau referire la acel loc industrializat şi veşnic mohorât din nordul Angliei. De fapt, fiecare avem câte un loc de unde vrem să evadăm. Iar basul lui Chas Chandler a făcut diferenţa. Era primul single pe care The Animals îl înregistrau după plecarea claviaturistului Alan Price, înlocuit de Dave Rowberry. The Beatles i-au împiedicat să ajungă pe locul întâi, iar piesa lansată la casa de discuri Columbia s-a oprit pe 2. În august 1965, single-ul urca până pe locul 13 în topul din Statele Unite. Un clasic!

Aceeaşi casă de discuri lansa noul al grupului The Dave Clark Five. Compus de toboşarul Dave Clark şi de chitaristul Lenny Davidson, Catch Us If You Can avea să urce până pe locul 5 în topul de acasă, în iulie, şi până pe 4 în ierarhia de dincolo de Atlantic, în toamnă.

Mai mult, după modelul Beatles-ilor şi având în acel moment o popularitate la fel de mare în Regatul Unit, în vară era lansat un film-vehicul pentru promovarea grupului din nordul Londrei. Era pelicula de lung metraj de debut pentru regizorul John Boorman şi împrumuta titlul single-ului de faţă. Iar coloana sonoră aparţinea în exclusivitate lui DC5.

Actorul britanic Peter Cook, de această dată fără Dudley Moore, revenea în topul de acasă cu Ballad of Spotty Muldoon, un single lansat fără prea mare succes la casa de discuri Decca. Fiindcă melodia nu a urcat mai mult de locul 34 în cele cinci săptămâni de top. Desigur, dacă acest gen de umor specific nu a prins la consumatorul de acasă, ce să mai spunem despre gusturile noastre cele de acum, de după 50 de ani, într-o ţară şi cultură într-atât de îndepărtate?

Onorurile pentru cel mai înalt nou-intrat single al săptămânii aparţineau grupului rock londonez The Pretty Things. Înfiinţaţi în 1963, luându-şi numele după titlul unei piese de-a lui Willie Dixon, apelau acum la un cover. Iar Cry to Me, piesa înregistrată în 1962 de Solomon Burke, avea să-i ducă până pe locul 28. Şi atât. Am mai vorbit despre legătura dintre The Pretty Things şi The Rolling Stones. Aceştia din urmă înregistraseră şi ei melodia de faţă, la jumătatea lunii mai, în studiourile RCA din Hollywood, California. Fără să ajungă vreodată pe 45 de turaţii.

În fine, după patru săptămâni zbuciumate la vârf, în care tot făcuseră rocada cu Elvis Presley, The Hollies se hotărau să mai rămână preţ de o săptămână pe locul întâi. Ultima. Fiindcă peste şapte zile va exista un nou number one!

Altfel, era săptămâna în care sonda spaţială americană Mariner 4 ajungea lângă Marte şi devenea primul vehicul care transmitea imagini ale suprafeţei planetei roşii. În Grecia, premierul Georgios Papandreou, fondatorul dinastiei politice cu acelaşi nume, şi guvernul său erau demişi de regele Constantin al II-lea, în urma unei dispute legate de controlul asupra Ministerului apărării. Peste mai puţin de doi ani, Grecia avea să fie zguduită de lovitura de stat militară, iar Papandreou avea să fie plasat în arest la domiciliu. Acolo unde avea să şi moară, în noiembrie 1968, la 80 de ani.

Iar preşedinţii Italiei (Giuseppe Saragat) şi Franţei (Charles de Gaulle) inaugurau tunelul Mont Blanc. Acesta lega staţiunile franceză Chamonix şi italiană Courmayeur, scurtând cu 50 km distanţa din Franţa până la Torino şi cu 100 km până la Milano. Tunelul măsoară aproape 12 km, iar în 1999 avea să fie închis din cauza unui incendiu devastator, care a produs 38 de morţi. Renovat şi modernizat, tunelul care trece pe sub cel mai înalt munte al Europei a fost redat circulaţiei după trei ani.