Harris English a intrat într-un club select. Acela al jucătorilor care strâng din dinţi şi îndură. Rezistă. Sunt jucători de anduranţă. Anii trec, alţii îşi pierd speranţele. Nu este şi cazul lor. Până la tânărul de 31 de ani din Georgia, Stewart Cink (11 ani), Martin Laird (şapte ani) şi Brian Gay (şapte ani) erau singurii nevoiţi să aştepte mai bine de şapte ani între victorii.

Duminică, English a încununat printr-un succes o participare în par la Turneul Campionilor. Acolo unde a ajuns fără a respecta regula obişnuită a celui dintâi concurs al anului calendaristic din Circuitul PGA. Sezonul trecut, English a fost constant bun. Fără să câştige niciun turneu. Aşa a ajuns între cei mai valoroşi 30 de jucători ai lumii, Cei care se califică în atât de elitistul Campionat al Circuitului de la East Lake. Pe care (evident) nu l-a câştigat.

A trebuit să vină pe insula Maui din Hawaii, pe legendarul teren al Plantaţiei din staţiunea Kapalua, pentru a se impune în Turneul Campionilor. La al cărui start nu a ajuns fiindcă ar fi fost un campion şi aşa cum prevedea tradiţia de până acum, ci pentru că avusese evoluţii constant bune în sezonul anterior.

Situaţia s-a repetat şi acum. English a fost mereu acolo. A ţinut aproape la Dustin Johnson, la Justin Leonard, la Ryan Palmer. În cele din urmă s-a văzut în barajul cu lupul tânăr din Anzi, cu Joaquin Niemann. La 22 de ani şi cu Sergio Garcia ca mentor, jucătorul din Santiago de Chile a abordat prea degajat cupa suplimentară şi a fost învins.

Iar Harris English a demonstrat că trebuie să speri până la capăt. Fiindcă luminiţa de la capătul tunelului e mai aproape decât o percepi. E suficient să nu renunţi şi să te concentrezi aşa cum ai făcut-o o viaţă întreagă.