Am rămas locului, cu căştile pe urechi, străpuns de sunet, fără a urmări o imagine neapărat strălucită Pentru că nu imaginea conta, ci sunetul. Atmosfera. Senzaţia. Se întâmpla între 4 şi ceva şi 6. Dimineaţa, în plină perioadă de Jocuri Olimpice. Ocupată. Prin urmare, într-un interval rezervat odihnei. N-am putut închide browser-ul care m-a dus prin intermediul youtube până la Chicago, în prima din cele trei seri ale Festivalului Lollapalooza. Fără să vină cu un show extravagant, fără să arunce efecte speciale pe ecrane gigant, The Black Keys sună fenomenal.

Ceea ce a început într-un garaj, în Ohio, acum ceva mai bine de zece ani, s-a transformat în timp într-o trupă care de un an de zile a ajuns să performeze în faţa unor arene arhipline. Cei doi, chitaristul şi vocalistul Dan Auerbach (33 de ani) şi toboşarul Patrick Carney (32 de ani) au reuşit să-mi redea speranţa că muzica rock, aşa cum o cunoaştem, din anii ’60-’70, acea muzică bună şi dreaptă, n-a murit. Şi că are viitor.

Personal, i-am descoperit în coloana sonoră a serialului Sons of Anarchy – povestea unei bande de bikeri care încearcă să ţină societatea de consum în frâu, undeva, într-o localitate imaginară, din vestul Statelor Unite. Aşa sunau The Black Keys în 2009. Cu Busted, Keep Me sau Hard Row. Tot atâtea piese din acel soundtrack de serial TV.

Pentru a vă da seama cum sună acum The Black Keys în concert, cu bas şi clape, vă propun să-i ascultaţi într-o reprezentaţie live, dată la începutul anului 2012, în studioul radio BBC 1. Setlistul este în mare parte acelaşi de la Chicago, din august 2012. Probabil că am ratat ocazia de a-i mai asculta vreodată în vreo sală de câteva sute, maxim 2.000 de locuri, din România. De aceea, îi aşteptăm pe una din marile scene de pe aici. Până atunci, audiţie cu bine!