Mi-l imaginez proţăpit cu mâinile în şolduri: “Muzica pe care o difuzez eu e cea mai bună. Restul sunt nişte cocalari, nişte vai mama lor. Bagă numai de-astea de acum. Sunt nişte manelişti.” Înclini să îl crezi, deşi virulenţa vorbelor te face să ridici un filtru fin între ele şi fapte. Şi vai, câtă durere vei încasa dacă te vei încrede în discursul frumos şlefuit, tingire ce din coadă a să sune, butaforie, băşică goală de conţinut. Una spunând şi cu mare dezinvoltură alta făcând.
Cât i-ai contribuit voluntar (acesta este termenul elitist al “muncii patriotice” de prin vremurile de tristă amintire, fiindcă suntem specialişti în schimbat cuvinte, mai puţin mentalităţi), a fost bine şi n-a avut obiecţii. Când i-ai solicitat contravaloarea nici a unui pachet de ţigări în schimbul unei munci calificate, de câteva ore-om bune, dintr-odată a devenit patron. Are pretenţii. Dispune. A, şi uită să plătească :) Trebuie să vină fostul voluntar şi să se transforme în actual milog. Aşa se numesc cei care îşi solicită dreptul acela firav pentru munca depusă.
Morala acestei poveşti cu valori răscrăcănate la 180 de grade este să vă feriţi de specimenele care mimează cultura. Preferaţi-i pe maneliştii parolişti. Puţini, atât câţi sunt. Sunt de o mie de ori mai valoroşi în viaţă decât prietenii cu ştaif găunos din sferele abstracte, dar atât de des scoborâte printre noi.