Înregistrată în februarie 1968, melodia a fost lansată pe albumul conţinând coloana sonoră a filmului “Yellow Submarine”, care avea să apară peste aproape un an. ‘Hey Bulldog’ a fost la început creaţia lui John Lennon, pentru ca apoi compoziţia să fie rafinată în studio, împreună cu Paul McCartney. Acesta din urmă i-a dat titlul definitiv, după ce începuse să latre din senin, în timp ce încerca să ţină ritmul la tobe, pe una din piesele lui Paul Jones - ‘The Dog Presides’. Atunci când a ajuns la versul scris de Lennon, “Hey Bullfrog”, Paul l-a schimbat în “Hey Bulldog”, şi aşa a rămas.

Înregistrarea a fost strecurată printre filmările la videoclipul promoţional pentru ‘Lady Madonna’ şi a fost una ultimele ocazii când toţi cei patru au lucrat cu entuziasm la realizarea unei piese. Cel puţin, aşa îşi aminteşte inginerul de sunet Geoff Emerick.

Partitura de bas a lui Paul a fost una din cele mai inspirate realizate de la Sgt. Pepper, şi a fost şi bine interpretată. Solo-ul de chitară al lui Harrison a fost şi el excepţional, fiind una din puţinele dăţi când i-a ieşit din prima. Staţia lui era dată foarte tare şi a folosit una din noile doze de fuzz, ceea ce a făcut ca chitara lui să ajungă practic să ţipe.

La revenirea în studio, din mai 1968, pentru realizarea Albumului Alb, coeziunea grupului dispăruse, din cauza diferenţelor legate de bani, de aspectele artistice şi de conflictele personale dintre cei patru, care aveau să ducă la destrămarea trupei, în primăvara lui 1970.

Tot în sesiunea de la începutul lui 1968, o echipă de operatori i-a filmat pe cei patru Beatles înregistrând piesa. A fost una din puţinele dăţi când aceştia au fost de acord să fie filmaţi îndelung, în studiourile EMI din Abbey Road. Ulterior, au plecat timp de patru luni în India, pentru a medita transcedental, alături de Guru Mahesh.

În 1994, McCartney şi-a amintit cu plăcere de ‘Hey Bulldog’:

Ţin minte c-a fost una din compoziţiile lui John, iar eu l-am ajutat s-o finalizeze în studio, însă în mare parte este inspiraţia lui. Există o mică neînţelegere între mine şi John, la final, când am luat-o puţin razna. De fiecare dată am încercat ca fiecare melodie să sune altfel, pentru că ne-am spus ‘De ce să compunem ceva care să semene cu cea de dinainte? Aceea am făcut-o o dată.’ Ne aflam pe o scară şi n-avea niciun sens să coborâm câte o treaptă, sau să rămânem pe aceeaşi treaptă, ci era mult mai bine să urcăm câte o treaptă.