Acestea erau muzicile. Audiţie cu bine!
July 24th 1965 by Alexandru Gheorghiaş on Mixcloud
„Zorba grecul” îi apăruse lui Nikos Kazantzakis imediat după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial. Iar Giorgios Zorba chiar existase. Fusese un miner de undeva din nordul Macedoniei, iar viaţa lui chiar fusese una demnă de subiectul unui roman. Filmul, cu Anthony Quinn în rolul principal, apăruse în 1964 şi fusese nominalizat la şapte categorii ale Premiilor Oscar, din care primise trei.
Marcello Minerbi era un compozitor italian, născut în vara lui 1928 la Genoa, care prelua Zorba the Greek, compoziţia lui Mikis Theodorakis, şi o ducea până pe locul 6 în topul britanic. Acesta din urmă fusese inspirat de două melodii populare din Creta, Armenohorianos Syrtos şi Kritiko Syrtaki, atribuite lui Giorgios Koutsourelis. Până la urmă, succesul are o mare doză de noroc. Trebuie să fii omul potrivit la momentul potrivit.
Marianne Faitfull se afla la ultimul său single din perioada de inocenţă. Tatăl englez o cunoscuse pe mama cu origini în aristocraţia habsburgică, la Viena, în timpul unei misiuni de spionaj. Pe linie maternă, Marianne îl are ca strămoş pe baronul Leopold von Sacher-Masoch, rămas în istoria literaturii (şi nu numai) drept părinte al masochismului. Părinţii se despărţiseră, iar copilăria fusese dificilă, marcată de crize de tuberculoză şi de internatul unei şcoli religioase din Reading. Marianne se căsătorise în mai 1965 cu artistul John Dunbar, iar în noiembrie avea să apară pe lume micuţul Nicholas. După care Faithfull n-a mai fost credincioasă soţului, a făcut tabula rasa şi s-a aruncat cu capul înainte în relaţia cu Mick Jagger. Nu suntem în măsură a judeca alegerile nimănui, însă privind de la distanţă, pentru Marianne începea o perioadă de 15 ani în care a luptat cu consumul de droguri.
Deocamdată, la 18 ani şi jumătate, înregistra un al patrulea şi ultim Top 10, cu Summer Nights. Lansat la casa de discuri Decca, single-ul avea să urce până pe locul 10.
În parte şi datorită turneelor efectuate în Marea Britanie, Roy Orbison se bucura de mai mult succes în Arhipelag decât în America natală, cu (Say) You’re My Girl, un single extras de pe LP-ul „Orbisongs”. Dacă în Billboard Hot 100 melodia nu a ajuns decât până pe locul 39, în topul de dincoace de Atlantic avea să urce pe 23. În plan personal, Roy avea parte de acelaşi carusel al sentimentelor. Divorţase de Claudette în noiembrie 1964, din cauza infidelităţii acesteia. În vara lui 1965, pe când se afla în turneu în Marea Britanie, Roy şi-a fracturat piciorul, căzând de pe o motocicletă, în faţa miilor de fani veniţi să-l vadă la un circuit de curse. Asta nu l-a împiedicat ca în acea seară să apară pe scenă, cu piciorul în bandaj ghipsat. Claudette a venit să-l viziteze în perioada de convalescenţă, iar în august 1965 se recăsătoreau. Nu ştiau că destinul le rezervase amândurora doar tragedii.
Celebru pentru folosirea ritmului Bo Diddley, I Want Candy fusese lansat de grupul The Strangeloves, trei newyorkezi care pozau în trei fraţi australieni crescuţi la fermă şi deveniţi putrezi de bogaţi după ce patentaseră o nouă rasă de oaie.
Evident că imaginaţia americanilor n-a fost neapărat inflamată de „povestea de succes” a acestora. Drept pentru care melodia a fost lansată în Marea Britanie în versiunea de faţă, oferită de londonezii Brian Poole and the Tremeloes. Nici aceasta nu se poate spune că a rupt gura târgului, în condiţiile în care single-ul nu a urcat mai mult de locul 25. Abia în 1982 se poate spune că titlul a erupt, odată cu versiunea new wave realizată de britanicii Bow Wow Wow, cu solista vocală Annabella Lwin în prim-plan. Reamintim, The Tremeloes fusese grupul ales să semneze contractul cu casa de discuri Decca la începutul lui 1962, fiind preferat în locul Beatles-ilor. Restul a fost istorie. Şi noroc. Şi potrivire a astrelor.
Mă uimeşte lipsa de succes pe care a avut-o această baladă atipică. O compoziţie a lui Ray Davies de la The Kinks, lansată în acea vară de Dave Berry, la aceeaşi casă de discuri Decca.
Dacă dincolo de Canalul Mânecii a ajuns number one în Olanda şi Belgia, în Marea Britanie, This Strange Effect nu a trecut de locul 37. Iar mai spre zilele noastre a fost preluată de Hooverphonic. Belgieni.
Şi tot Decca oferea cel mai înalt nou-intrat single al săptămânii. In Thoughts of You era cel din urmă Top 10 hit din cariera lui Billy Fury. Perioada de glorie a solistului din Liverpool, începută în primăvara lui 1959, se încheia acum. Adolescenţii care îl avuseseră drept idol deveniseră oameni mari, ajunseseră la casele lor, iar tânărul chipeş şi vulnerabil se transformase şi el. Boala de inimă produsă de febra reumatoidă contractată în copilărie avea să-l macine până la sfârşitul prematur din ianuarie 1983, la doar 42 de ani. Asemenea idolului său din adolescenţă, Elvis Presley.
La vârful ierarhiei britanice ajungeau păsările. Nu acelea regizate de Hitchcock, ci păsările de curte sau cele ortografiate greşit. Fiindcă pe primul loc se afla coverul rock-folk realizat de The Byrds la o compoziţie de-a lui Bob Dylan.
Totul se întâmpla într-o săptămână în care patru avioane americane de vânătoare F-4C Phantoms, aflate în escorta unui raid de bombardament la Kang Chi, în Vietnam, erau atacate cu rachete antiaeriene. Era prima astfel de ripostă a VietCongului şi dovedea faptul că trupele din nord intraseră în posesia unor arme mai performante. Unul dintre aparatele de zbor americane a fost doborât, iar celelalte trei au fost avariate.
Tot în acea săptămână începeau filmările la cel de-al doilea episod-pilot al seriei Star Trek. La începutul lui 1964, postul de televiziune NBC plătise producţia unui prim episod-pilot, însă conducerea companiei TV respinsese acel proiect intitulat The Cage, cu Jeffrey Hunter în rolul căpitanului Christopher Pike. Impresionaţi de calitatea conceptului lui Gene Roddenberry, pare-se la propunerea lui Lucille Ball, oficialii au decis să-i mai ofere o şansă. Cum Where No Man Has Gone Before i-a convins, serialul a început să fie difuzat în toamna lui 1966. Din distribuţia acestui al doilea pilot nu lipseau William Shatner (căpitanul James Kirk), James Doohan (inginerul şef Montgomery Scott, ulterior Scotty) sau George Takei (alias locotenentul Sulu).
Altfel, erau vremuri faste pentru cooperarea într-o zonă bântuită de conflicte. Pakistanul, Iranul şi Turcia semnau un acord regional de colaborare. Iar Edward Heath îi succeda lui Alec Douglas-Home ca lider al Partidului Conservator britanic. Sir Edward avea să ocupe funcţia de premier în perioada 1970-74. Tot în Arhipelag era lansat următorul single The Beatles (pe care îl vom găsi intrând în trombă la ediţia viitoare a topului), iar Bob Dylan oferea încă un clasic – Like a Rolling Stone.