1968 Atleţii Tommie Smith şi John Carlos erau excluşi din lotul american, după ce executaseră salutul “Puterea neagră”, pe podiumul de premiere, la Jocurile Olimpice de la Ciudad de Mexico. Se întâmplase în aceeaşi zi, după finala la 200 m. Cei doi s-au îndreptat cu faţa către drapelele naţionale ale Statelor Unite, care erau arborate în acel moment, şi, pe muzica imnului Star Spangled Banner, au ridicat câte o mână, pe care îşi trăseseră o mănuşă neagră. Au rămas astfel până la încheierea intonării imnului. Toţi cei trei sprinteri prezenţi pe podium, incluzându-l aici şi pe medaliatul cu argint, australianul Peter Norman, îşi puseseră la jachete însemne pentru drepturile omului. Evenimentul reprezintă şi acum una din cele mai puternice declaraţii politice din istoria Jocurilor Olimpice moderne. În autobiografia sa, Silent Gesture, Smith a declarat ulterior că acel gest nu a reprezentat un salut al “Puterii negre”, ci a fost un salut “al drepturilor omului”.
În acea dimineaţă, Smith câştigase finala olimpică la 200 m, cu un nou record mondial (19,83 secunde). Australianul Norman fusese al doilea (20,06), în timp ce Carlos venise în completarea podiumului, cronometrat în 20,10. Odată încheiată cursa, cei trei s-au îndreptat către podium, pentru a intra în posesia medaliilor.
Cei doi americani le-au primit desculţi, dar cu mănuşi negre, simbol al sărăciei în care trăia populaţia de culoare. Smith a purtat şi o eşarfă neagră, la gât, reprezentând mândria populaţiei de culoare, iar Carlos şi-a descheiat costumul de concurs, în semn de solidaritate pentru toţi muncitorii din Statele Unite. La gât, purta un colier de mărgele, despre care a spus că e în memoria “tuturor celor care au fost linşaţi, sau ucişi, şi pentru care nimeni n-a rostit nicio rugăciune, pentru cei care au fost spânzuraţi şi daţi prin smoală. Pentru toţi cei aruncaţi peste bord, în timpul traversării râului.”
Toţi trei medaliaţii purtau însemnele Proiectului Olimpic pentru Drepturile Omului, după ce Norman, unul dintre cei care criticau politica segregaţionistă din ţara sa, şi-a exprimat simpatia vizavi de idealurile lor. Sociologul Harry Edwards, fondatorul PODO, îi somase pe sportivii de culoare ca să boicoteze Jocurile. Se pare că acţiunile lui Smith şi Carlos din acea zi au fost inspirate de argumentele aduse de Edwards.
Ambii sportivi americani intenţionaseră să-şi aducă mănuşile negre la stadion, însă Carlos le uitase pe ale sală în satul olimpic. Norman i-a propus atunci ca să-şi pună mănuşa stângă a lui Smith. De aici, braţul stâng ridicat, diferit faţă de salutul obişnuit al Puterii negre. Atunci când s-au făcut auzite acordurile imnului naţional al Statelor Unite, cei doi au plecat frunţile, iar gestul lor a ajunge pe primele pagini ale ziarelor din întreaga lume. La coborârea de pe podium, au fost huiduiţi de spectatorii mexicani.
Preşedintele Comitetului Internaţional Olimpic din acea perioadă, Avery Brundage, a caracterizat gestul ca fiind o declaraţie de politică internă, care nu-şi avea locul în arena internaţională apolitică de la Jocurile Olimpice. Reacţia sa a fost imediată. A ordonat ca Smith şi Carlos să fie excluşi din lotul american şi să li se interzică accesul în satul olimpic. Atunci când Comitetul Olimpic american a refuzat, Brundage a ameninţat că va exclude întreg lotul american de atletism. Această ameninţare a dus la excluderea celor doi de la Jocurile Olimpice.
Acelaşi Brundage fusese preşedintele Comitetului Olimpic american în 1936, an în care nu avusese nicio obiecţie la salutul nazist, de la Jocurile berlineze. Argumentase că salutul nazist, fiind salutul naţional al Germaniei din acea perioadă, era acceptabil într-o competiţie a naţiunilor, în timp ce salutul sportivilor nu era acela al unei naţiuni şi, prin urmare, nu putea fi acceptat.
Brundage fusese unul dintre cei mai aprigi simpatizanţi ai mişcării naziste, chiar şi după izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial, iar înlăturarea sa din funcţia de preşedinte CIO era unul din cele trei obiective propuse de Proiectul Olimpic pentru Drepturile Omului. Peste patru ani, acelaşi Brundage avea să declare că “Jocurile trebuie să continue”, după luarea ca ostatici şi asasinarea sportivilor israelieni de către un comando de terorişti palestinieni, în timpul Jocurilor Olimpice de la Munchen.
Tot atunci, The Casuals ajungeau pe locul 2 în topul britanic, cu Jesamine. O piesă de care uitasem, un grup one hit wonder din localitatea engleză Lincoln.
Melodia era de fapt un cover al originalului intitulat When Jesamine Goes, lansat în februarie 1968, de grupul Bystanders. Dacă ascultăm cu atenţie cele două versiuni, ne dăm seama (pentru a câta oară?) că succesul are drept constantă norocul, în ecuaţia cu rezultatul dorit de atâta lume.