1966 The Beatles se produceau pentru ultima oară pe scenă, în faţa unor spectatori. Chiar dacă a existat şi concertul impromptu din 1969, de pe acoperişul studioului Abbey Road din Londra, evenimentul de la această dată, de pe stadionul Candlestick Park din San Francisco semnifică ultima dată când cei patru cântau pe o scenă amenajată, în faţa unui auditoriu.

Capacitatea arenei era de 42.500 de locuri, însă pentru concert au fost vândute doar 25.000, ceea ce a făcut ca în multe locuri stadionul să arate dezolant de gol. Fanii au plătit între 4,50 şi 6,50 dolari pe bilet, iar The Beatles au încasat în jur de 90.000. Trupa a încasat 65% din venituri, primăria din San Francisco 15% din suma încasată pe bilete, şi au fost oferite 50 de invitaţii. Această înţelegere, coroborată cu vânzările slabe de bilete şi alte cheltuieli neplanificate, au făcut ca firma organizatoare, Tempo Productions, să iasă în pierdere. Candlestick Park era gazda echipei de baseball din San Francisco, Giants. Scena a fost amenajată în spatele celei de-a doua baze. Avea aproape doi metri înălţime şi era înconjurată de un gard de sârmă, înalt de doi metri.

The Beatles au urcat pe scenă la ora 21:27 şi au cântat 11 piese: Rock and Roll Music, She’s a Woman, If I Needed Someone, Day Tripper, Baby’s in Black, I Feel Fine, Yesterday, I Wanna Be Your Man, Nowhere Man, Paperback Writer şi Long Tall Sally.

Ringo: S-a vorbit mult la Candlestick Park că totul trebuie să se termine. După concertul de la San Francisco, mi s-a părut că s-ar putea să fie ultima dată, însă n-am fost sigur 100% decât după ce m-am întors la Londra. John voia să renunţe, mai mult decât ceilalţi. Spunea că s-a săturat.

Prezentatorul concertului a fost ‘Împăratul’ Gene Nelson de la radioul KYA 1260 AM, iar artiştii care au cântat în deschidere au fost, în ordinea intrării în scenă: The Remains, Bobby Hebb, The Cyrkle şi The Ronettes. Concertul a început la ora 20.

Gene Nelson îşi aminteşte: Eu eram MC. Aşa cum ştie orice fan al lui Giants, pe Candlestick Park în luna august, noaptea, este frig, ceaţă şi vânt. Cel mai amuzant în acea seară a fost unul dintre cei care au cântat în deschidere, Bobby Hebb. Era acolo, pe scena de pe Candlestick Park, în ceaţă şi cu vântul ăla care bătea, iar el cânta ‘Sunny’! A fost însă dificil să-mi fac meseria de MC, mai ales că Beatles nu se grăbeau deloc să iasă pe scenă. Iar eu încercam să binedispun o mulţime de oameni care strigau încontinuu ‘Beatles, Beatles, Beatles.’

În culise era haos. Lume câtă frunză şi iarbă. Cei de la presă încercau să facă rost de invitaţii pentru copiii lor. Era acolo şi Joan Baez. Toate vedetele locale, aflate în oraş, veniseră acolo, ca să încingă de-o petrecere. Ei se simţeau minunat, în timp ce mie-mi îngheţau oasele, la baza a doua!

Cei patru au ştiut că acela va fi ultimul lor concert. Drept pentru care John Lennon şi Paul McCartney au adus un aparat foto pe scenă, cu care au pozat spectatorii, restul grupului şi pe ei înşişi, de la mică distanţă. În timp ce se îndreptau către stadion, Paul l-a rugat pe ofiţerul de presă Tony Barrow să înregistreze concertul pe casetă, cu ajutorul unui casetofon portabil. Caseta dura 30 de minute, pe fiecare dintre părţi. Cum Barrow n-a întors-o, înregistrarea s-a terminat brusc, în timpul ultimei piese.

Barrow i-a dat caseta originală cu înregistrarea concertului de pe Candlestick Park lui McCartney. Şi-a făcut o singură copie, pe care a păstrat-o într-un dulap încuiat, la birou. De atunci, acea înregistrare a devenit cunoscută în întreaga lume, deşi nimeni nu ştie cum s-a întâmplat.

La aeroportul din San Francisco, pe când ne pregăteam să decolăm, apare capul lui Paul, din spatele scaunului meu şi mă întreabă dacă am înregistrat ceva pe casetă. I-am dat casetofonul şi i-am spus că am prins tot, mai puţin sfârşitul, pentru că se terminase caseta, la jumătatea lui Long Tall Sally. M-a întrebat dacă am lăsat aparatul să înregistreze şi între melodii, pentru a prinde anunţurile şi vorbele băieţilor. I-am spus că normal, totul era înregistrat acolo, de la primul acord de chitară, de dinaintea primei piese. Paul a fost vizibil încântat să deţină un asemenea suvenir, a ceea ce putea fi o seară istorică – ultimul concert pe scenă al celor patru.

Odată întorşi la Londra, am păstrat caseta sub cheie, într-un dulap de la birou. Mi-am făcut o singură copie, pentru colecţia mea personală şi i-am dat originalul lui Paul, ca să-l păstreze. Peste mai mulţi ani, înregistrarea făcută de mine pe Candlestick Park a apărut în public, ca album neoficial. Dacă ascultaţi versiunea bootleg a acelui ultim concert, care se încheie în timpul lui Long Tall Sally, să ştiţi că provine fie de la originalul lui Paul, fie de la copia mea, însă nu am reuşit să identificăm hoţul!

Tot atunci, The Small Faces urcau şase locuri până pe 3, în topul britanic, cu All or Nothing. Peste două săptămâni, melodia avea să ajungă nr. 1, poziţie pe care a figurat o săptămână, fiind singura astfel de performanţă din cariera londonezilor. Conform spuselor lui Kay Marriott, mama lui Steve – chitaristul şi vocalul grupului, acesta ar fi compus melodia cu referire la despărţirea de fosta logodnică, Sue Oliver. Asta deşi prima soţie, Jenny Rylance, afirmă că Marriott i-ar fi spus că a compus piesa drept urmare a despărţirii ei de Rod Stewart. Ambele afirmaţii se pare că sunt corecte.