1966 Începea Războiul pentru independenţa Namibiei. Cum altfel, decât cu o luptă? Un atac asupra bazei de pregătire a gherilelor Organizaţiei Populare din Africa de Sud-Vest, de la Omuguluwombashe. În acel an, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a revocat mandatul Africii de Sud de guvernare a teritoriului de sud-vest. În acea zi, opt elicoptere ale forţelor militare sud-africane lansau un atac asupra celor 17 persoane aflate în tabără. Au fost efectuate mai multe arestări, urmate de condamnări la închisoare pe viaţă. Trei dintre membrii gherilei namibiene au fost eliberaţi în 1985, după aproape 20 de ani de detenţie.

Colonie germană din 1884, Namibia ajunsese sub tutela vecinei de la sud-est odată cu încheierea Primului Război Mondial, când Liga Naţiunilor Unite o încredinţase Africii de Sud. De ce atâta interes, pentru o ţară cu o suprafaţă de trei ori mai mare decât cea a ţării noastre, populată de ceva mai mult de două milioane de locuitori? În Lume, doar Mongolia are o densitate mai redusă a populaţiei decât Namibia. Secretul stă în resursele solului deşertic. Sectorul minier aduce un sfert din veniturile ţării. Namibia este al patrulea exportator african de minerale non-combustibile şi al patrulea producător mondial de uraniu. S-a investit foarte mult în industria extractivă de minereu de uraniu, iar ţara va deveni principalul exportator mondial, până în 2015. Depunerile aluvionare fac din Namibia o sursă principală pentru extracţia de diamante, ale căror prelucrare şi comercializare sunt controlate de companiile sud-africane. Nu sunt singurele bogăţii ale ţării. Există numeroase alte minereuri, care se extrag: plumb, tungsten, aur, staniu, fluor, mangan, marmură, cupru şi zinc. Au fost descoperite zăcăminte de gaze naturale, în apropierea coastelor Oceanului Atlantic, care vor fi exploatate în viitorul apropiat.

Toate acestea explică de ce Războiul pentru Independenţa Namibiei, susţinut, printre alte ţări, şi de Cuba, a durat nu mai puţin de 23 de ani, 6 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Până în martie 1990, atunci când Windhoek a devenit o nouă capitală pe Mapamond.

Tot atunci, Los Bravos coborau două locuri, până pe 6, în topul britanic, după ce în urmă cu o lună figuraseră pe 2, cea mai înaltă poziţie atinsă. Lansat la casa de discuri Decca, Black Is Black era single-ul de debut pentru grupul din Madrid, care devenea astfel prima formaţie rock din Spania care realiza un hit internaţional. Succesul a fost unul de conjunctură. Cei patru membri ai grupului spaniol Los Sonors l-au cooptat pe solistul vocal Michael Kogel, originar din Germania, a cărui modalitate de interpretare aducea foarte mult cu aceea a lui Gene Pitney. Însă totul ar fi rămas la stadiul de proiect local, dacă n-ar fi existat talentul şi experienţa producătorului britanic Ivor Raymonde, cel care mai lucrase piese pentru Dusty Springfield, Marty Wilde (tatăl lui Kim Wilde), Billy Fury sau Dave Berry.

A mai existat o versiune celebră, în acea perioadă. Cea din Franţa învecinată, realizată de Johnny Hallyday. Dar şi cea apărută zece ani mai târziu, clasicul disco interpretat de La Belle Epoque. Încă totul a început în vara lui 1966, cu originalul Los Bravos…