Se spune, şi pe bună dreptate, că valoarea unui vorbitor sportiv este dată de rezultatele compatrioţilor pe care-i comentează în arena mondială. Şi rareori, în aproape un sfert de veac de întreprinderi dintr-astea, am avut asemenea ocazii. Am fost contemporan performanţelor lui Ilie şi Ion, ale Virginiei şi Florenţei, ale lui Cristian şi Radu, ale lui Gavrilă Pele şi “Fiara” Marius, pentru a nu mai vorbi de toate minunăţiile de la Jocurile Olimpice. Pe multe le-am văzut cu ochi de telespectator, pe altele le-am transpus în ştiri şi în prea puţine dintre cazuri m-am transformat în interfaţă cu emoţii gâtuite.

Felul în care Simona s-a calificat acum în finala de la Roland Garros îmi aminteşte de vara lui 1994. Nopţile erau fierbinţi şi lăsam aerul condiţionat al aparatului White Westinghouse la rece maxim. Aveam un televizor tras de Doru şi pus pe marginea pervazului de la etajul 12. De partea asta, desigur. Eram aproape de băieţii de la Sportul românesc. Sportul roşu, aşa cum i s-a spus mai apoi. Petru venea în studioul Radio Contact. Au trecut pe acolo sau am vorbit cu ei la telefon avancronici şi analize la pauză şi după meci Manolo, Andrei, Răzvan sau Cristi. Şi ţin minte surpriza numită Bulgaria. Şi mai ţin minte nebunia şi visurile frumoase trezite de ceea ce ulterior s-a numit “generaţia de aur”.

Atunci ne-am oprit în sferturi, la o ieşire a lui Florin. O ieşire nefirească. Speculată cu calm firesc de scandinavi. Acum am ajuns în finală. Ştiu, mulţi îmi vor condamna comparaţia făcută sportului alb cu ăl rege. Mazilit între timp la rang de suveran fără prerogative. Dar asta simt, asta spun. Şi tare îmi doresc ca sâmbătă emoţiile să mă zbârlească şi mai tare. Sper să revin cu alte senzaţii. Percepţii.