A fost odată ca niciodată. Aşa încep toate poveştile. Şi tot aşa sfârşesc toate poveştile. Fiindcă începutul unei noi poveşti înseamnă sfârşitul vechii istorii.

Privim în jur. Unii cu mai multă atenţie, alţii mai superficial şi cei mai mulţi, aiurea sau deloc. În ce mă priveşte, mă uitam la modul în care lumea se întoarce la valorile trecutului. Lumea isteaţă. Saturată de industrializare. Publicitarii apelează la muzicile trecutului pentru a avea o coloană sonoră remarcabilă în cele câteva zeci de secunde de prezenţă a spotului video. După circa un sfert de secol, amatorii de muzică se întorc la vinil. Oricât de fidele ar fi copiile digitalizate, căldura oferită de acul dozei de pick-up, care se plimbă prin şanţuri la 33 de turaţii pe minut nu se compară cu laserul care nu lasă nimic în urma sa. Şi, asemenea fumatului, automatismele care induc plăcerea apar şi aici. Grija cu care scoţi albumul e supremă. Fiindcă ştii că nu poţi arde un altul, dacă ăsta de acum ţi s-a zgâriat. Încă o întrebare. Sau două. Vă amintiţi primul album de vinil pe care l-aţi primit sau pe care vi l-aţi cumpărat? Dar primul CD? Şi încă o întrebare. Sau două. Aţi simţit vreodată dorinţa arzătoare de a pune din nou mâna pe stilou şi de a scrie ceva? Orice. Aveţi aceeaşi pornire lăuntrică de a mângâia cu buricele degetelor butoanele tastaturii?

Şi atunci vin şi vă pun o întrebare. Sau două. În cât timp credeţi că lumea se va întoarce la propria agoră şi nu le va mai folosi pe cele puse la dispoziţie cu suspectă generozitate de industria reţelelor de socializare? De ce nu le-am folosi doar ca vectori de promovare a propriilor platforme de comunicare şi nu ca spaţii unde să ne irosim creativitatea? Viaţa e scurtă. Şi e tare păcat ca altcineva să decidă în ce proporţie şi cui va transmite mesajul tău.