A fost cea care a pus mâna pe plug şi mi-a desţelenit mintea. Ce-i drept, în cu totul alte vremuri. Mult mai grele decât cele de astăzi. Dădeai click punând mâna pe o carte. Sau împrumutând o casetă audio. Sau ascultând zeci de ore la cele trei posturi de radio pentru a prinde o melodie mai acătării, pe care s-o înregistrezi pe un amărât de casetofon sau magnetofon. Fix în acest univers distopic apare profa de română. Cochetă. Mirosind a parfum franţuzesc. O doamnă spre 40. Titulară pe catedră.

Am avut şansa de a o avea ca mentor patru ani. Avea metodă. Avea fler. Oferea fiecăruia dintre noi atât cât îl duceau resursele. Cum ar veni, gestiona clasa în două-trei viteze. Da, dicta comentarii şi sinteze. Pentru cei mai grei de minte, despre care ştia că nu vor sta niciodată până la ora 2 dimineaţa, pentru a piguli toate detaliile unei asemenea întreprinderi. Oamenii le învăţau şi luau examenul de admitere la liceu. Era ceea ce le trebuia. Altora le oferea şansa de a ne desfăşura creativitatea. Dacă în primul caz porneai din nota 7 la teză, 10-ele era oferit doar celor care aduceau temei elemente personale.

Şi nu doar atât. Doamna Irina Cocieru a fost prima care a pus o cărămidă importantă la clădirea personalităţii mele. Fără să împungă degete în ochi. Fără să iasă în evidenţă prin declaraţii frondiste. Prin fratele dumneaei, l-a adus la clasă, într-o seară de iarnă, pe Florian Pittiş. Care şi-a făcut numărul de one man show. Am văzut ce înseamnă poezia nu doar rostită, ci şi interpretată. Ne-a dus la Polivalentă, la un maraton de peste patru ore al lui Adrian Păunescu şi al cenaclului său Flacăra. Habar n-aveţi cum e să auzi “Give Peace a Chance” la 12 ani. Într-un pustiu presărat altfel doar cu muzici şi versuri patriotice. Iar asta m-a făcut să fiu mai atent la emisiunile lui Andrei Voiculescu şi Radu Theodor de la Radio Europa Liberă. Pe care să le ascult cu creionul şi caietul în faţă. A urmat BBC World Service şi meseria furată. Aceea de a face radio. De a comunica.

Scriam oribil. Nu mă atrăgea fila albă de caiet. Tovarăşa profesoară a venit cu o idee simplă. Provocatoare. Challenging, pentru a fi în ton cu vremurile actuale. Unul dintre cele trei caiete de română pe care trebuia să le avem zilnic la noi era cel de copieri. Zilnic, trebuia să copiem cât mai caligrafic cu putinţă, în tihnă, fără grabă, câte trei rânduri din cartea noastră preferată. Oricare ar fi fost aceasta. Evident, încă o metodă de a afla încotro îţi zboară mintea. Cât te duce şi ce te interesează. Am copiat pagini întregi din “Regii blestemaţi” sau din romanele lui Dumas tatăl. Am copiat din Jules Verne. Iar scrisul mult îndreptat m-a ajutat mai târziu, peste vreo patru ani, în armată.

E o metodă de anduranţă pe care o recomand şi celor mari. Acum, în zilele noastre de grabă perpetuă. Luaţi-vă un sfert de oră. Bucuraţi-vă din nou de peniţa cu cerneală alunecând pe coala albă de caiet. Fără grabă. Bucuraţi-vă de unduitoarele ei bucle. În tihnă. Seara. Face bine sănătăţii mintale a fiecăruia dintre noi. Şi nu, tovarăşa profesoară de română n-a schimbat sistemul. A găsit ceea ce trebuia pentru fiecare dintre noi.