Îmi amintesc de un episod petrecut în zilele acelea ciudate din decembrie 1989. Eram un tânăr revoluţionar (nu, nu mă bănuiţi, nu am certificat, fiindcă nu pentru asta m-am dus acolo) care se dusese să stea vreo două nopţi prin ASE (clădirea veche) pentru a “apăra” un amfiteatru lugubru. Nu eram singur. Şi nu, nu au avut loc orgii. Încetaţi odată cu suspiciunile! Eram mai mulţi. Erau mai multe, evident. Neînarmaţi. Ca şoriceii aruncaţi ca hrană în şerpăria pe care nu o bănuiam. Dar care se strângea constrictor.

S-a făcut dimineaţă. Şi am ajuns la rectorat. Profesorii fugiseră care încotro. Se aşezaseră la casele lor şi aşteptau noi ordine. Mi-l amintesc pe Toma Roman, pe atunci un tânăr asistent. Având aceleaşi gânduri de primenire. Trebuia să se reconstituie organizaţia studenţească. Pe noi baze. Şi am fost propus la o funcţie de conducere. Moment în care a apărut o domniţă student care a dat din topul filosofiei dubitative: “Dar dacă este terorist? Dacă a fost infiltrat?” M-am retras scârbit, aşa cum aveau să se retragă zeci, sute, mii, zeci de mii de oameni de bună-credinţă din astă ţară. Nu înainte de a-i întoarce complimentele. Pentru că şi ea putea fi o unealtă a Securităţii.

Mi-am amintit de acest eveniment, care acum îmi apare uşor oniric, după ce am citit un articol din numărul National Geographic pe iulie şi am comentat în consecinţă pe Facebook. Am îndemnat lumea să salveze ce se mai poate salva din copilăria mea. Petrecută la Izverna, la poale de Mehedinţi, vara, la cosit. Articolul acela, despre fâneţele din Transilvania, fusese scris de nişte străini. Care conchideau voioşi că salvarea bogăţiei naturale din acea veche vatră (remarcaţi că nu spun românească – evit bănuielile) stă în găselniţa numită automat de lapte. Lichidul era colectat direct de la micul producător şi amplasat strategic la oraş. Ergo preţul încasat de cel care muncea la fân pentru a-şi creşte animalul era mult mai mare decât cel pe care i-l oferea marele şi monopolistul procesator.

Eu am crezut povestea. Şi m-a entuziasmat. Pentru că luasem şi eu de mai multe ori lapte de la dozator. Cu mult mai aducător aminte papilelor mele de gusturile din acele veri. Dar se vede treaba că bănuiala e cât capra. Stearpă. Pentru că mi-a fost înfiletată de un coleg. Cum că acele automate ar fi ale nu ştiu cui. Că suntem oameni trecuţi prin ciur şi dârmon şi ar trebui să ştim mai bine. Să nu ne mai lăsăm duşi aşa de entuziasm nebănuitor.

Mă gândesc la un exerciţiu. Să privesc în jur şi înapoi, pentru a vedea cât timp mi-am consumat cu suspiciunile. Pentru că viitorul nu se prea întrevede. Îl bănuiesc retrograd.