Ajuns la Cincu, îmi spun că armata te face bărbat. Acolo constat că zicala e absolut normală, la câtă bromură ţi se răs toarnă în ceai. Pe sistem de calmăm hormonul. Asta vine în completare, la foamea cumplită. Dezvoltată, probabil, de gardul care te opreşte să ieşi la vânat. Sau la cules. Cifrele nu mint. Cântăream 52 de kilograme, atunci când am fost încorporat. Şi mă simţeam foarte bine, în pielea şi oasele mele. Evident, ceva nu era în ordine, şi-au spus tovarăşii din comisie, când m-au examinat. Costeliv. Dar trebuie să servească patria. Apt necombatant. O găselniţă, numai bună pentru trimis la muncile câmpului. Cert este că, în cele 45 de zile ale perioadei de la Cincu, foamea m-a făcut să sar kilogram după kilogram, până la 65! Contradicţie? Absurd? Imposibil? Câte puţin, din toate aceste ingrediente (non-culinare) ale devenirii de ostaş.

Acasă, chiar şi în acele vremuri, ale puilor Petreuş şi ale cozilor la copite şi capete de porc, făceam nazuri la mâncare. Mâncarea o voiam fără usturoi. Fără ceapă. Fusese o vreme în care refuzam până şi legumele din ciorbele care astfel ajungeau supe. Chioare. Dar, fără foamea indusă de gardul vizibil, rezultatul era cel aşteptat. Oase care ţineau pielea.  Dar mai trăgeam de câte o ulucă din gardul invizibil şi mai ciupeam câte o comandă la Mercur. Avea mama o relaţie la Telefoane. Mai câte o cutie cu Lacovo, dumnezeiesc de chinezesc. Şi de concentrat. Ca şi laptele condensat. Dulce şi săţios. Sau bomboanele cubaneze. Mai de contrabandă decât trabucurile lui Fidel. Mai nişte snopuri de banane, puse pe ziar, pe şifornier, la copt. Nu ajungeau niciodată la maturitatea căutată de părintele grijuliu. Păcat că în cartea de bucate a Sandei Marin nu era trecută şi reţeta pentru banane prăjite. Cum să-ţi vină ideea paneului de organ galben, fructul suprem al regimului? Cum să sodomizezi bunătate de raritate?

Odată ajuns la Cincu, mi-am dat seama ce boală grea e foamea. Mese la ore fixe. Cu multă zeamă. Şi nişte ditamai coltucurile de pâine neagră. Integrală bio, aşa i-am spune astăzi. Cu uşoare urme de mucegai. Pentru că sporii nobili regularizează tractul digestiv. La început, n-a fost nici măcar aşa. A fost chiar scandal. După ce m-am plâns într-o scrisoare că nu ni se dă pâine suficientă la masă. Asta n-a prea fost pe placul tovarăşilor care căutau inamicul, ascuns subversiv sub veston. Misiva mi-a fost interceptată, iar eu am fost scos în faţă, la iniţiativa cadrelor. Cum adică, nu este suficientă pâine? În bătaie de joc, îmi erau oferite două-trei ditamai bucăţoaiele. De pâine. Uscată. Carnea ajungea la popotă. La noi rămâneau legumele şi ceva tendoane cu grăsimile netopite, din dotare.

Prin urmare, care era soluţia? Scrisori disperate. Compuse din foame. Culese din rărunchi. Înspre maică-mea. Chiar şi către taică-meu. Care s-a întrecut pe sine şi mi-a expediat colete cu hrană cât nu văzuseră nici măcar militarii americani, izolaţi pe câte o insulă din Pacific, înconjurată de inamicul cu ochi oblici, mai feroce decât rechinii, când le erau paraşutate ajutoare din ceruri. Dar despre operaţiunea Salvaţi-l pe soldatul Gheorghiaş, într-un proxim episod…