Acestea erau muzicile. Audiţie cu bine!
August 7th 1965 by Alexandru Gheorghiaş on Mixcloud
Nina Simone văzuse lumina zilei ca al şaselea copil al unei familii religioase din Carolina de Nord şi încă de mică dorise să devină pianistă de concert. Faptul că era de culoare a împiedicat-o să obţină o bursă de studiu la Institutul Muzical Curtis din Philadelphia. A debutat în 1958 şi a cântat până la dispariţia din primăvara lui 1993, la 70 de ani. Fără a intra în culisele unei vieţi zbuciumate, să notăm debutul timid pe care interpreta acum în vârstă de 33 de ani îl făcea în Marea Britanie cu o piesă aparţinând lui Screamin’ Jay Hawkins. Originalul la I Put a Spell on You apăruse cu aproape zece ani mai devreme.
Nina Simone prelua melodia, o îmblânzea şi o ducea până pe locul 23 în Statele Unite. Deocamdată nu figura decât o săptămână pe locul 49 în topul britanic, însă single-ul avea să fie reeditat în 1969, ocazie cu care va înregistra o performanţă superioară dincoace de Atlantic.
The Honeycombs luaseră fiinţă în nordul Londrei cu doi ani înainte. În toamna lui 1963, stilistul Martin Murray şi asistenta sa coafeză, Honey Lantree, fratele acesteia, John, şi alţi doi prieteni şi-au spus să-şi încerce şansa. Iar şansa lor s-a numit Joe Meek. Se poate spune că nu cântaseră decât o vară, în 1964, când Have I The Right? ajunsese number one. După alte două single-uri netrecute de locul 40, venea cântecul de lebădă. That’s The Way a rămas cea din urmă melodie cu care Honey, una din rarele toboşăriţe ale perioadei, şi colegii ei au figurat în topul de acasă.
Compoziţia de faţă, semnată Ken Howard/Alan Blaikley, o aduce în prim plan pe Honey, care susţine partitura vocală alături de regretatul Denis D’Ell, a urcat până pe 12.
Gloria apusese şi pentru The Shadows, însă veteranii scenei muzicale britanice, aflaţi în activitate încă din 1958, ieşeau acum la rampă nu doar cu chitarele lor Fender, cu care influenţaseră o generaţie întreagă de tineri muzicieni rock, ci şi cu vocile. Hank Marvin şi Bruce Welch îl acompaniaseră vocal pe Cliff Richard şi în furnizaseră acestuia materialul instrumental pe care să se producă. Era rândul celor doi să iasă în lumina reflectoarelor. Iar rezultatul era surprinzător de plăcut. Britanicii preluau o piesă lansată cu doi ani mai devreme de americanul Frankie Laine. Compus de Barry Mann şi Cynthia Weil, Don’t Make My Baby Blue nu fusese cine ştie ce mare hit şi nici de această dată nu avea să răstoarne topurile. Single-ul lansat la casa de discuri Columbia avea să staţioneze două săptămâni pe locul 18 în topul britanic. Şi cam atât.
Cel mai înalt nou-intrat single al săptămânii aparţinea grupului The Kinks. Nord-londonezii reveneau în top cu o compoziţie a liderului trupei, Ray Davies. Iar melodia trebuie ascultată cu atenţie, fiindcă e cea dintâi din civilizaţia occidentală pop-rock a acelor vremuri care integra sunetele indiene. Cu patru luni înainte de apariţia lui Norwegian Wood (This Bird Has Flown), piesa Beatles-ilor de pe albumul Rubber Soul, celebră pentru partitura de sitar.
See My Friend a fost compusă în memoria surorii mai mari a lui Ray, Rene, stabilită pentru o perioadă în Ontario, Canada. La revenirea în Anglia, aceasta s-a îmbolnăvit de o maladie cardiacă stranie şi a murit în timp ce dansa într-un club. Rene îi făcuse cadou lui Ray prima sa chitară, la cea de-a 13-a aniversare a zilei sale de naştere. Melodia îi fusese inspirată de o escală pe care The Kinks o făcuseră în Bombay, în timpul turneului lor asiatic, când Ray s-a întâlnit cu câţiva pescari care cântau în drum spre slujbă, dis-de-dimineaţă. Această mostră de rock psihedelic timpuriu a urcat până pe locul 10 în topul britanic, spre marea dezamăgire a compozitorului care o vedea ajungând mult mai sus.
Evident că The Beatles făcuseră cei patru paşi care-i despărţeau de cea mai înaltă poziţie a topului britanic. Şi nu aveau să petreacă doar o săptămână ca number one.
Toate acestea se întâmplau într-o săptămână când Rex Heflin, un inspector de drumuri aflat în timpul serviciului în zona Santa Ana din California, a fotografiat un OZN. Iar pozele realizate de acesta sunt considerate printre cele mai de încredere în privinţa existenţei acestor obiecte zburătoare. În Marea Britanie, conducerea BBC scotea în ultimul moment de pe post documentarul The War Game. Realizat de Peter Watkins, acesta relata evenimentele care s-ar produce în urma unui atac nuclear asupra Regatului Unit. Ce n-a plăcut britanicilor, a fost premiat de americani, fiindcă în primăvara lui 1966 producţia a fost recompensată cu Oscar pentru cel mai bun documentar. Insulele Cook, un arhipelag din Oceanul Pacific, aflat sub tutelă britanică, primeau drept de autoguvernare, iar Albert Henry devenea cel dintâi premier din istoria formaţiunii statale. Iar la sud de Tokyo, cargobotul japonez Meiko Maru intra în coliziune cu nava militară americană Arizona. Incidentul provoca 18 morţi din rândul echipajului nipon. În aceeaşi parte a lumii, premierul malaezian recomanda excluderea provinciei Singapore din Federaţia Malaeziană. Începeau negocierile cu primul ministru din Singapore.
Jim Clark pleca din pole position şi trecea primul linia de finiş în Grand Prixul de Formula 1 al Germaniei. Alergată pe vechiul circuit de la Nurburg, acolo unde un tur de pistă măsura aproape 23 km, cursa i-a asigurat asigurat pilotului scoţian al doilea titlu de campion al lumii, cu trei etape rămase din acel sezon. A fost o victorie cât se poate de clară a pilotului de la Lotus-Climax, care a condus de la start până la finiş şi l-a învins pe rivalul în lupta pentru titlu la general, englezul Graham Hill. Podiumul a fost completat de americanul Dan Gurney. Era o dublă lovitură dată de Lotus, echipă care îşi asigura titlul de campioană mondială în întrecerea constructorilor. Clark avea să moară în primăvara lui 1968, pe Hockenheimring.